Prolog

Se naşte din tăcere o muzică ce curge devreme prin ochii mei, lăsându-mi fiinţa să te urmarească veşnic..să-ţi iubească şi să-ţi ascundă secretele, sa te caute in neant si sa te invie din cenuşă.

Inima mea şi-a născut culoarea din petalele roşii ale unei lalele zdrobite pe asfaltul incalzit. A murit o floare pentru a se naşte un organ, poate cel mai preţios, a murit apoi o lacrimă pentru a se naşte un curcubeu de stări. Imi e dor de ziua cand noaptea intarzie să apară si de noapte când ziua nu vrea să mă ascundă dar imi e greu şi sete şi dor de tine in oricare clipă căci fără de tine sunt mai puţin decât un şirag de nisip, dar alături de tine sunt culoare,sunt viaţă, sunt cineva pentru cineva.

Când nu-ţi mai simţi durerile e aşa alinător, când nu mai eşti in stare să faci ceva cu ele ar fi cazul să taci, să nu te mai loveşti de manuscrisul fiinţei tale, ar fi mai bine să uiţi să te mai răstorni pe fată şi pe dos ca un pahar gol ce esti, căci si plin dacă ai fi tot n-ai stârni vreo umilă compasiune pentru că tot ce eşti e nimic..eşti cenuşă ca si mine… eşti cuvântul care adoarme neglijent pe jos.

Ioana Constantin

25.11.2007. 04:25

This article hasn't been commented yet.