Oamenii nu sunt prizonierii sorţii,ci doar ai propriei minţi

Franklin D.Roosevelt
Pentru mine momentul în care a trebuit să hotărăsc unde vreau să ajung şi să stabilesc cât mai realist şi poate chiar dureros unde mă aflu de fapt , a venit la vârsta de 15 ani, când am auzit cuvintele: „Eşti chiar acum unde îţi doreşti să fii”. Bineînţeles, am fost foarte revoltat şi pentru prima dată în faţa unui colectiv de oameni, mi-am luat inima în dinţi şi m-am ridicat în picioare spunând: „Nu-mi doresc să nu am bani!” Următoarea întrebare a venit fulgerător şi m-a lovit direct în orgoliu: „Şi ce faci pentru a schimba asta?”. Am analizat fiecare aspect al vieţii mele şi am realizat că nu făceam decât să mă plâng şi astfel am decis să încep drumul meu către dezvoltarea personală printr-o companie de vânzări directe, ca un simplu reprezentant de vânzări, funcţie ce nu promitea prea multe, dar sperând că într-o zi voi avea ocazia să avansez şi am făcut-o. Am întâlnit acolo una dintre persoanele deosebite din viaţa mea, persoana care a crezut în mine şi care m-a ajutat să-mi împlinesc visele, dar care mai târziu a ales un alt drum şi astfel comunicarea dintre noi a încetat şi odată cu asta şi sursa mea de putere emoţională nelimitată. În cadrul acelei companii am înţeles că vreau să fiu unul dintre cei mai buni CEOs că-mi doresc să fiu un lider pe care oamenii să-l urmeze de plăcere şi nu din datorie. Am reuşit să-mi dezvolt o gândire pozitivă, un entuziasm care îi inspiră şi pe alţii şi am înţeles că mergem pe acest drum numit viaţă o singură dată şi nu trebuie să ezităm a oferi cu generozitate zâmbete, complimente sincere şi aprecieri tuturor celor din jur care le merită.

Am învăţat să păşesc cu încredere înspre viitor şi să nu şovăiesc pentru a nu-mi pierde încrederea şi siguranţa de sine, am învăţat că doar un zâmbet îţi poate deschide uşi unde înainte erau doar pereţi. Însă cu toate astea în interiorul meu are loc o lupta continuă. Pe de o parte ştiu că pot persevera până când îmi voi putea atinge visul, iar pe de altă parte există mediul care mă înconjoară şi care nu-mi oferă oportunitatea să-mi demonstrez asta la fiecare pas, aducându-mi o urmă de îndoială pe care doar citatele motivaţionale lipite pe uşa dulapului şi exemplele celor care au triumfat, reuşesc să o spulbere. Privesc persoanele din jurul meu şi-mi pare că nu vor nimic mai mult decât o viaţă comodă şi monotonă, nu văd ambiţie, nu văd decât oameni închişi care tot ce-şi doresc este să intre în mecansimul automat al vieţii şi să se lase purtaţi de valurile sorţii. Văd persoane care ştiu critica în orice fel, mai puţin constructiv şi care ştiu să-i judece pe toţi, mai puţin pe ei înşişi, pregătiţi de orice, mai puţin de acţiune şi condamnând totul din jurul lor când se lovesc de eşec, scăpându-le din vedere adevăratul vinovat.

Deşi consider că am reuşit să devin matur din punct de vedere emoţional, citind şi implicându-mă în tot felul de acţiuni care m-au ajutat să mă apropii în fiecare zi de scopul meu măcar cu puţin, am unele momente în care am nevoie de cei care cred în mine, pentru a mă dovedi de încredere şi am nevoie de cei care au acelaşi scop ca mine pentru a putea lupta împreună. Dar unde sunt? Simt profund setea de a lucra într-o echipă în care poţi învăţa foarte multe unul de la celălalt, în care te poţi baza pe fiecare persoană din jurul tău şi în care ştii că toţi au exact acelaşi scop ca şi tine. Una dintre marile probleme cu care mă confrunt este că la fiecare pas întâlesc oameni invidioşi, egoişti, care sunt în stare să-şi calce unele principii pentru a câştiga lupta imaginară individuală din fiecare domeniu al vieţii lor. Şi mă întreb atunci... Voi reuşi eu să lupt într-un mediu în care fiecare cuvânt de apreciere are un strop de invidie, în care fiecare mână de ajutor te ridică din datorie morală? Îmi doresc oare o lume mult prea perfectă? Sunt oare prea naiv crezând că voi găsi persoane care să se gândească la mine, nu mai mult, ci în aceeaşi măsură în care se gândesc la ele? Privesc mai întâi în mediul în care îmi este cel mai comod să privesc. Încă de la nivelul familiei, cu toţii suntem învăţaţi să gândim „eu” şi nu „noi”. Fiecare este reticent când vine vorba despre a-i ajuta pe ceilalţi şi interesul său este cel care contează cu adevărat şi în cea mai mare măsura. Atunci când munceşti într-o echipă, oferi şi primeşti cunoştinţe, trăieşti şi exprimi sentimente de neuitat...Acestea sunt experienţele pe care ar trebui să le trăim cu toţii. Cu toate acestea atunci când nimeni nu va fi lângă mine să mă sprijine, îmi voi spune cum îmi spun şi acum în fiecare dimineaţă când mă privesc şi-mi zâmbesc în oglindă cu convingerea că va urma o zi minunată: „Vreau şi pot să fac ceea ce-mi doresc!!!”. Încerc să mă bucur de fiecare mic succes pe care-l întâlnesc în drumul meu prin viaţă, pentru a-mi atrage din adâncul lui forţa de a merge mai departe şi curajul de a ţinti mai sus. Asta mă ajută acum şi asta mă va ajuta mereu.
Incearcă nu să devii un om de succes,ci mai degrabă un om de valoare.

Albert Einstein

Alexandru Molea, Drobeta–Turnu–Severin

11.06.2007. 23:11