Discriminare…

Ne întâlnim mai des acum decât înainte…şi nu ne mai regăsim…

Atunci i se făcea dor de mine şi-mi zâmbea. Ii simţeam ochii întrebători dincolo de răspunsuri evazive, de fiecare dată când încercam să mă apropii de el.Tot timpul ne tachinam, eram ca 2 copii. Imi căuta prezenţa, îmi arăta clar, dar nimic mai mult. M-a lăsat pe mine să fac primul pas şi pe al doilea şi pe al treilea şi tot aşa până când, într-o zi, l-am luat pe sus. Si de atunci am fost nedespărţiţi. Cu mâna mea în mâna lui am atins muntele fericirii, la peste 2500 m. Sufletele ne zâmbeau, deşi ochii ne-au vărsat prea multe lacrimi pentru greşeli puerile.Dar niciodată lacrimile nu au fost mai dulci , iar suferinţa mai placută.Pentru că el era malul pe care mă salvam de la înec.Ne-am iubit, o ştiu clar, o ştie şi el, chiar dacă… Ne-am îndrăgostit de un apus privit dintr-un Lucky ce ne ducea acasă, într-o seară de vară plină de prea mult parfum de fericire şi de florile de pe un câmp şi de toate stâncile pe care le-am însemnat într-o tabară de marcaj turistic.De o noapte petrecută sub cerul liber, de priveliştea oraşului unde ne-am cunoscut şi de sala de clasă unde obişnuiam să luam lectii de iubire, doar eu şi el, de o îmbrăţişare în care îi ţineam sufletul în mână şi însemna mai mult decât orice…De ceaiul turcesc pe care l-am băut in lipsa lui şi de o zi toridă de vară, aşteptând ploaia, aşa cum aşteptam să mă întorc în braţele lui..Iar când m-au atins lacrimile cerului, l-am regăsit în fiecare stop, în fiecare picatură ce se prelingea pe obraji, încercând să treacă dincolo, să-mi atingă sufletul…

Acum, nu mă mai priveşte.Si nici nu-i mai este dor de mine.Si nici nu-şi aminteşte zilele acelea de fericire senine, de libertate şi aromă de ceai turcesc. Mă dispreţuieşte şi mă judecă şi nu mă iartă.Se razbună, mă răneşte, aşa cum l-am rănit şi eu.

Greşim, căci din propriile greşeli învăţăm.Sau nu, atunci când deja e prea târziu să mai visam, să ne mai reprezentăm idealurile în culori…

Dincolo de aparenţa unei iubiri ce se întinde dincolo de timp şi macină simţurile neînvăţate ale unui copil, prinzându-l în capcanele trecutului, am trecut peste. Eu peste dor, el peste durere…Pentru că ne e dor şi doare, pe mine mă dor amintirile, pe el îl doare orgoliul… Dar timpul trece, trece la fel pt noi, deşi am continuat multă vreme să trăiesc într-un trecut ce-mi aparţine doar mie şi lui. Au trecut zile şi luni de rememorări…dar acum nu mai simt nici un freamăt , nici o chemare, nu-mi mai simt sufletul zâmbind şi chemând îmbrăţişarea lui… Treptat, gelozia înlocuieşte iubirea, iubirea se transformă în obsesie, îi ia locul dorinţa de răzbunare…apoi vine indiferenţa, durerea, nepăsarea, dorul, amintirea, un zâmbet, uitarea… şi nimeni nu va înţelege tot ce am simţit şi-mi doresc ca fiecare să se regasească şi să simtă măcar pentru o clipă libertatea de a fi fericit, aşa cum numai el mi-a oferit-o.

Da, o mare greşeală timpul ăsta,…care mi-a luat trecutul şi-l înlocuieşte permanent cu momente noi, care mâine sunt şi ele tot trecut…Dan este trecut…noi suntem trecut…eu în schimb, prezent şi viitor…

Cristina Solomon

27.04.2007. 15:41