Prolog

Se naşte din tăcere o muzică ce curge devreme prin ochii mei, lăsându-mi fiinţa să te urmarească veşnic..să-ţi iubească şi să-ţi ascundă secretele, sa te caute in neant si sa te invie din cenuşă.

Inima mea şi-a născut culoarea din petalele roşii ale unei lalele zdrobite pe asfaltul incalzit. A murit o floare pentru a se naşte un organ, poate cel mai preţios, a murit apoi o lacrimă pentru a se naşte un curcubeu de stări. Imi e dor de ziua cand noaptea intarzie să apară si de noapte când ziua nu vrea să mă ascundă dar imi e greu şi sete şi dor de tine in oricare clipă căci fără de tine sunt mai puţin decât un şirag de nisip, dar alături de tine sunt culoare,sunt viaţă, sunt cineva pentru cineva.

Când nu-ţi mai simţi durerile e aşa alinător, când nu mai eşti in stare să faci ceva cu ele ar fi cazul să taci, să nu te mai loveşti de manuscrisul fiinţei tale, ar fi mai bine să uiţi să te mai răstorni pe fată şi pe dos ca un pahar gol ce esti, căci si plin dacă ai fi tot n-ai stârni vreo umilă compasiune pentru că tot ce eşti e nimic..eşti cenuşă ca si mine… eşti cuvântul care adoarme neglijent pe jos.

Ioana Constantin

Comments (0) 25.11.2007. 04:25

Omul, oamenii, noi

Anumite lucruri în viaţă te fac să realizezi că toţi din jurul tău te părăsesc când ţi-e greu, atunci când ai nevoie de sprijin, înţelegere, afecţiune, companie. Toţi te uită, se fac nevăzuţi...te trezeşti singur printre străini, printre lupi flămânzi şi hiene viclene. În viaţă eşti nevoit să mergi singur prin împărăţie în căutarea unei şanse spre apogeu, spre ocuparea unui scaun împărătesc, spre detronarea altora. Oamenii sunt ca leii, suntem vulnerabili, expuşi la toate încercările vieţii, încercări din care nu mulţi ies învingători. La fel ca şi leul, omul se luptă pentru un loc în societate, pentru ziua în care va fi rege în împărăţia sa. Mulţi cad, unii se ridică, alţii preferă să stea la pământ fie voluntar, fie obligaţi de împrejurări sau de duritatea şi groaza zilelor de ieri şi a celor de mâine.

O zi, o oră, un minut, o secundă...e suficient pentru ca eu, pentru ca oamenii în general să trăiască ceva semnificant pentru pasul următor în drumul vieţii. E suficient într-o clipă să realizezi că tot răul e spre bine, chiar dacă credinţele tale anterioare experienţei avute se schimbă, tot orizontul cunoaşterii fiinţei umane (despre care pot să spun că noi, ca oameni, fiinţe raţionale, ne credem atotştiutori şi mari cunoscători al profilului uman) este acoperit de o ceaţă densă. Omul se uită în spate, vede trecutul, observă că tot în ce el a crezut e doar o ruină. În plus, priveşte în stânga şi în dreapta, vede prezentul, total diferit aşteptărilor sale. Este îndemnat să privească în faţă, îi este frică, deoarece vede viitorul într-o formă necunoscută, terifiantă, se simte ca şi cum s-ar fi născut din nou, doar că acum e singur, fără nicio călăuză spre “lumina de la capătul tunelului”.

Sunt momente în care omul râde, se bucură de ceva care nu-i trezeşte niciun sentiment de fericire, doar pentru simplul fapt de a scăpa de frământările cotidiene, de a uita de grija zilei de mâine. Inconştientul e mereu acolo trezindu-ne la realitate, amintindu-ne că punctul critic se apropie, iar armele trebuie să fie pe măsură. În fiecare zi suntem supuşi unor teste, suntem împinşi în a comite greşeli minore, dar cu o semnificaţie majoră în evoluarea gândirii, în maturizarea spiritului şi găsirea drumului drept în viaţă. Sunt anumite greşeli în viaţă care lasă răni mai puţin sau mai mult adânci, dar Creatorul ne-a lăsat timpul pentru a vindeca aceste răni şi se vor vindeca...dar vor rămâne cicatrici care vor fi tot timpul vieţii prezente, fie în inima noastră, fie pe corpul nostru. Acestea sunt menite să ne amintească în fiecare zi cine suntem, unde am greşit şi cel mai important, să nu repetăm acea greşeală pentru care am suferit atât noi, cât şi cei din jurul nostru. Fiinţele umane, considerate cele mai inteligente specii ala planetei, nu reaizează că fiecare vorbă sau faptă, fie ea cât se poate de măruntă, poate să rănească aproapele nostru în cel mai rău mod posibil.

Omul, în drumul său spre atingerea nemuririi sufletului, e menit să aibă parte de experienţe plăcute şi neplăcute, toate având scopul final de a ne învăţa ce înseamnă de fapt viaţa. Acestea ne arată cât de mult trebuie să preţuim faptul că trăim, să preţuim locul naşterii noastre (ca specie), să ne bucurăm de frumuseţea Soarelui care ne încălzeşte sufletul şi corpul...şi repet: să ne înveselim, chiar dacă greul mereu bate la uşă, cu gândul că avem putearea de a spune în fiecare zi: Trăiesc!

Oamenii sunt nişte piese într-un joc numit ‚viaţa’! Suntem manipulaţi de putere, de lucruri inventate pentru a ne diferenţia unii de alţii pe Pământ, pentru că în faţa Judecătorului suntem toţi egali. Nimeni nu mai are puterea de a abuza de categoria socială din care face parte, această categorie care îi pune pe unii în vârful piramidei, glorificându-i pentru reuşitele lor de-a lungul vieţii, reuşite dobândite prin mijloace oneste, iar pe alţii îi aruncă în mizeria lăsată în urmă de unele persoane. Putem fi regi, împăraţi, preşedinţi, preoţi, doctori, comercianţi sau simplii muncitori, toţi avem acelaşi început şi acelaşi sfârşit, aceleaşi drumuri către Împărăţie, către nemurire. Într-un viitor apropiat toţi vom fi egali, nu vor exista diferenţe rasiale, nu va exista o scară socială sau cel puţin ne putem duce la somn cu speranţa şi cu încrederea că va exista un viitor mai bun.

Cristian Pietrăreanu

Comments (0) 18.10.2007. 13:39

Rătăcire juvenilă

Cristian Pietrăreanu

Hai să fim serioşi, ăsta e un articol pe care nu o să-l citească nimeni. Tocmai de asta îl scriu. Cine a mai auzit să scrie un puşti de rătăcirea lui? Şi cine o să îl citească? Probabil că nimeni, e doar o pagină de umplutură. Şi cu toate astea sunt câteva lucruri de zis...prăpastia dintre mentalităţi e prea mare ca de o parte sau de alta a balanţei cineva să caute mai mult decât o comunicare formală, ca să fie ceva totuşi acolo, în caz că o să controleze cineva vreodată nişte catastifuri.

“Generaţia de rătăciţi”…zicea un fost profesor de-al meu. Dar naivul nu avea de fapt pe cine să dea vina, rătăciţii de care zicea erau doar nişte dezorientaţi fără nicio responsabilitate pentru dezorientarea lor. Nu se gândeşte nimeni la contextul socio-cultural, la condiţia materială sau la pseudoeducaţia de care beneficiază plenar încă din clasele primare. Nu. Ei sunt total responsabili de ceea ce sunt, de hibridul de societate în care s-au născut şi în care cresc şi de limitarea economică în care îi afundă o economie de piaţă dezvoltată dezaxat şi descentrat. Intru în alte probleme şi nu e bine...

Rătăciţii noştri juvenili, pentru că de ei era vorba, sunt ceea ce urmează a fi adulţii rătăciţi de mâine. Şi de aici răsare cu tupeu întrebarea: de unde atât tupeu încât să jignesc mâna pe care ai hrănit-o dar care urmează cu certitudine să te rănească? Dar nu îşi fac măriile lor, şi anume ale celor care ne jignesc deliberat şi cu simţul răspunderii, prea mari probleme, se bazează pe ceva pe care orice om normal şi cu puţină minte la cap s-ar baza. Se bazează pe uitare. Or să uite sau nici nu o să aibă ce uita, pentru că nu or să reţină.

Dar noi, cei care reţinem şi promitem să nu uităm? Cu noi ce se va întâmpla?...

Asta este o poveste de adormit adulţi visători şi prost crescuţi şi ei, ca nişte dezorientaţi şi rătăciţi pe terenul C.A.P.-ului atât de familiar. Dar să nu se ia cineva de măreţul lor trecut chinuit, pentru că or să se isterizeze...

Ne scuzaţi, noapte bună, naivilor...

Comments (0) 01.09.2007. 05:58

Oamenii nu sunt prizonierii sorţii,ci doar ai propriei minţi

Franklin D.Roosevelt
Pentru mine momentul în care a trebuit să hotărăsc unde vreau să ajung şi să stabilesc cât mai realist şi poate chiar dureros unde mă aflu de fapt , a venit la vârsta de 15 ani, când am auzit cuvintele: „Eşti chiar acum unde îţi doreşti să fii”. Bineînţeles, am fost foarte revoltat şi pentru prima dată în faţa unui colectiv de oameni, mi-am luat inima în dinţi şi m-am ridicat în picioare spunând: „Nu-mi doresc să nu am bani!” Următoarea întrebare a venit fulgerător şi m-a lovit direct în orgoliu: „Şi ce faci pentru a schimba asta?”. Am analizat fiecare aspect al vieţii mele şi am realizat că nu făceam decât să mă plâng şi astfel am decis să încep drumul meu către dezvoltarea personală printr-o companie de vânzări directe, ca un simplu reprezentant de vânzări, funcţie ce nu promitea prea multe, dar sperând că într-o zi voi avea ocazia să avansez şi am făcut-o. Am întâlnit acolo una dintre persoanele deosebite din viaţa mea, persoana care a crezut în mine şi care m-a ajutat să-mi împlinesc visele, dar care mai târziu a ales un alt drum şi astfel comunicarea dintre noi a încetat şi odată cu asta şi sursa mea de putere emoţională nelimitată. În cadrul acelei companii am înţeles că vreau să fiu unul dintre cei mai buni CEOs că-mi doresc să fiu un lider pe care oamenii să-l urmeze de plăcere şi nu din datorie. Am reuşit să-mi dezvolt o gândire pozitivă, un entuziasm care îi inspiră şi pe alţii şi am înţeles că mergem pe acest drum numit viaţă o singură dată şi nu trebuie să ezităm a oferi cu generozitate zâmbete, complimente sincere şi aprecieri tuturor celor din jur care le merită.

Am învăţat să păşesc cu încredere înspre viitor şi să nu şovăiesc pentru a nu-mi pierde încrederea şi siguranţa de sine, am învăţat că doar un zâmbet îţi poate deschide uşi unde înainte erau doar pereţi. Însă cu toate astea în interiorul meu are loc o lupta continuă. Pe de o parte ştiu că pot persevera până când îmi voi putea atinge visul, iar pe de altă parte există mediul care mă înconjoară şi care nu-mi oferă oportunitatea să-mi demonstrez asta la fiecare pas, aducându-mi o urmă de îndoială pe care doar citatele motivaţionale lipite pe uşa dulapului şi exemplele celor care au triumfat, reuşesc să o spulbere. Privesc persoanele din jurul meu şi-mi pare că nu vor nimic mai mult decât o viaţă comodă şi monotonă, nu văd ambiţie, nu văd decât oameni închişi care tot ce-şi doresc este să intre în mecansimul automat al vieţii şi să se lase purtaţi de valurile sorţii. Văd persoane care ştiu critica în orice fel, mai puţin constructiv şi care ştiu să-i judece pe toţi, mai puţin pe ei înşişi, pregătiţi de orice, mai puţin de acţiune şi condamnând totul din jurul lor când se lovesc de eşec, scăpându-le din vedere adevăratul vinovat.

Deşi consider că am reuşit să devin matur din punct de vedere emoţional, citind şi implicându-mă în tot felul de acţiuni care m-au ajutat să mă apropii în fiecare zi de scopul meu măcar cu puţin, am unele momente în care am nevoie de cei care cred în mine, pentru a mă dovedi de încredere şi am nevoie de cei care au acelaşi scop ca mine pentru a putea lupta împreună. Dar unde sunt? Simt profund setea de a lucra într-o echipă în care poţi învăţa foarte multe unul de la celălalt, în care te poţi baza pe fiecare persoană din jurul tău şi în care ştii că toţi au exact acelaşi scop ca şi tine. Una dintre marile probleme cu care mă confrunt este că la fiecare pas întâlesc oameni invidioşi, egoişti, care sunt în stare să-şi calce unele principii pentru a câştiga lupta imaginară individuală din fiecare domeniu al vieţii lor. Şi mă întreb atunci... Voi reuşi eu să lupt într-un mediu în care fiecare cuvânt de apreciere are un strop de invidie, în care fiecare mână de ajutor te ridică din datorie morală? Îmi doresc oare o lume mult prea perfectă? Sunt oare prea naiv crezând că voi găsi persoane care să se gândească la mine, nu mai mult, ci în aceeaşi măsură în care se gândesc la ele? Privesc mai întâi în mediul în care îmi este cel mai comod să privesc. Încă de la nivelul familiei, cu toţii suntem învăţaţi să gândim „eu” şi nu „noi”. Fiecare este reticent când vine vorba despre a-i ajuta pe ceilalţi şi interesul său este cel care contează cu adevărat şi în cea mai mare măsura. Atunci când munceşti într-o echipă, oferi şi primeşti cunoştinţe, trăieşti şi exprimi sentimente de neuitat...Acestea sunt experienţele pe care ar trebui să le trăim cu toţii. Cu toate acestea atunci când nimeni nu va fi lângă mine să mă sprijine, îmi voi spune cum îmi spun şi acum în fiecare dimineaţă când mă privesc şi-mi zâmbesc în oglindă cu convingerea că va urma o zi minunată: „Vreau şi pot să fac ceea ce-mi doresc!!!”. Încerc să mă bucur de fiecare mic succes pe care-l întâlnesc în drumul meu prin viaţă, pentru a-mi atrage din adâncul lui forţa de a merge mai departe şi curajul de a ţinti mai sus. Asta mă ajută acum şi asta mă va ajuta mereu.
Incearcă nu să devii un om de succes,ci mai degrabă un om de valoare.

Albert Einstein

Alexandru Molea, Drobeta–Turnu–Severin

Comments (1) 11.06.2007. 23:11

Pledoarie pentru o şcoala ideală

Atunci când se vorbeşte despre şcoala, cuvântul care ar trebui să ne sintetizeze gândurile, trăirile, atitudinile, proiectele şi demersurile practice este responsabilitate. E un sentiment permanent care nu trebuie să-şi piardă din intensitate nici când este vorba despre profesori, nici când e vorba de elevi.

Am citit de curând un articol intitulat sugestiv „Ce pregătim? Elevul pentru scoală sau şcoala pentru elev?” E interesant şi descurajant, totodată, să constatăm cât de greu se în- telege faptul că e mai uşor să „ajustezi” şcoala, decât să „ajustezi” elevul. De ce, oare, se con- sideră atât de necesar ca scoala să-şi păstreze dreptul (regal) de a-şi încărca din ce în ce mai mult programele, de a multiplica informaţiile din manuale, lungindu-le în plus cu fel de fel de caiete tematice şi culegeri, de a mări si încorseta cu povara temelor absurde şi de a-i „şfichiui” pe bieţii elevi care ţin cu greu pasul cu viteza din ce în ce mai mare a locomotivei la care sunt înhămaţi? De ce trebuie pregătit elevul, iar şcoala nu trebuie să se pregătească în mod deosebit sau nu în direcţia cea bună?

Pe elev nu-l interesează nici cuvântul „tranziţie”, nici cuvântul „reformă”. Habar nu are că programele şcolare s-au modernizat. Simte însă că geme sub povara lor. Nici nu e impresionat că există manuale alternative pentru că alegerea nu-i aparţine.

Ceea ce are el de făcut e să înveţe şi să aibă deplină încredere în adulţii care se ocupă de tranziţie şi de reformă. Această încredere îl costă destul de scump. Il costă energia, bucuria, spontaneitatea, plăcerea de a deschide o carte; îl costă încrederea în şcoală.

Convingerea mea rămâne că o şcoală ideală e cea care promovează modelul lui „a învăţa să înveţi” pentru a şti „cum să te integrezi, să te perfecţionezi şi să te autodepăşeşti”, astfel încât să fie stimulate resursele creative, specifice fiecărui tânăr, încurajându-se studiul, căutarea, cercetarea, creaţia, autoeducaţia şi autoinstruirea.

Intr-o şcoală eficientă, profesorul ar trebui să realizeze o comunicare optimă, să manifeste un comportament empatic, să favorizeze schimbul de informaţii, să creeze un climat de lucru favorabil, o stare afectivă pozitivă, o relaţie permisivă care să încurajeze gândirea creativă a elevilor, apreciindu-le răspunsurile originale şi solicitându-i să facă propuneri nonconformiste.

Un climat deschis nu înseamna lipsa disciplinei! O atmosferă descătuşată de rigiditate, de stereotipii, nu reprezintă lipsa ordinii şi logicii. Profesorul nu mai e sursa directă de informaţie, actorul în rol principal,ci mediatorul între elev şi lumea înconjurătoare, cel care sprijină,îndrumă elevul în efortul său personal, în antrenarea în experienţe proprii.

Şcoala ideală are rolul decisiv în depistarea, formarea şi manifestarea aptitudinilor creatoare, asociind ideea de noutate cu termenul „valoare”. Invăţarea e considerată o relaţie de ajutor care exclude judecata şi se bazează pe încredere. Grija profesorului trebuie să fie aceea de a ajuta fără a impune. Prin evaluare, sporeşte calitatea învătării, stima de sine, spiritul autocritic si autoîncrederea elevilor, reuşindu-se transformarea creionului rosu (simbol al măiestriei dascălului) într-o baghetă magică a devenirii elevilor-parteneri. S-ar implini astfel îndemnul adresat de profesor discipolului său:
„Nu merge înaintea mea! / S-ar putea să nu te pot urma.
Nu merge în urma mea! / S-ar putea să nu te pot conduce.
Mergi alături de mine / Şi fii partenerul meu.”


Alina Popescu, Drobeta-Turnu-Severin

Comments (2) 11.06.2007. 23:05

Încatusati in vise?!

“Fantaştii nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze negânditul, pentru că, cine ştie, într-o bună zi, peştele să devină animal, iar maimuţa - om…” (Herman Hesse)

Privesc în jur. În autobuz, în metrou, pe străzi. Şi încerc să îmi dau seama ce gândesc oamenii de sunt atât de sumbri, atât de adânciţi în ei înşişi, încerc să descifrez un dram de fericire pe feţele crispate, un zâmbet, o licărire în ochi….Şi tot privesc şi parcă se întunecă şi mai mult şi promisiunea fericirii întarzie să apară.

Când eram copil, oamenii îmi păreau mai luminoşi. Acum, ceea ce văd sunt ochi care se inchid, buze care se strâng, mâini care apucă fară să dea înapoi, totul făcut pentru sine, cu grija zilei de maine…. ziua de azi se sfărâmă în mii de frământări şi mâine apare presant şi urgent, fără loc de vise, fără loc de autointerogări, fără o dorinţă de schimbare…doar cu convingerea că alţii trăiesc mai bine, că alţii au noroc, că apar la TV şi au mulţi bani…atât de presant şi urgent apare măine, încât uităm să ne întrebăm dacă nu cumva putem să facem ceva pentru mai bine…

E uşor să invoci condiţia socială cu care te-ai născut, e uşor să dai vina pe Dumnezeu şi pe sistem şi pe americani şi să urmăreşti resemnat în faţa televizorului (dacă se întamplă să îl ai) cum alţii fac nunta câinelui şi să declari amar că tot mai bine e să ai o viaţă săracă şi cinstită şi să ajungi să te amăgeşti că banii nu aduc fericirea… într-adevăr, nu aduc, dar ai curajul să recunoşti că viaţa ta ar putea fi mai bună… ai curajul să ieşi din tine şi să îţi doreşti mai mult… Într-un fel, ne autodiscriminăm în momentul în care ne resemnăm… Ne refuzăm dreptul la mai bine, lăsăm viaţa să curgă pe langă noi şi uităm să ne bucurăm, tot ceea ce reuşim să vedem din anii care curg e suferinţa… şi nu mai vedem copacii înfloriţi, şi nici dimineţile însorite, şi am uitat că există bucurie şi oameni pentru care merită să lupţi şi pe care merită să îi iubeşti…

Oare trebuie să rămânem încătuşaţi propriei noastre condiţii sociale? Oare ce am putea pierde dacă ne-am îngădui să visăm mai mult şi să încercăm să ne înfăptuim visele?

Anda Miron

Comments (1) 19.05.2007. 23:45

Discriminare…

Ne întâlnim mai des acum decât înainte…şi nu ne mai regăsim…

Atunci i se făcea dor de mine şi-mi zâmbea. Ii simţeam ochii întrebători dincolo de răspunsuri evazive, de fiecare dată când încercam să mă apropii de el.Tot timpul ne tachinam, eram ca 2 copii. Imi căuta prezenţa, îmi arăta clar, dar nimic mai mult. M-a lăsat pe mine să fac primul pas şi pe al doilea şi pe al treilea şi tot aşa până când, într-o zi, l-am luat pe sus. Si de atunci am fost nedespărţiţi. Cu mâna mea în mâna lui am atins muntele fericirii, la peste 2500 m. Sufletele ne zâmbeau, deşi ochii ne-au vărsat prea multe lacrimi pentru greşeli puerile.Dar niciodată lacrimile nu au fost mai dulci , iar suferinţa mai placută.Pentru că el era malul pe care mă salvam de la înec.Ne-am iubit, o ştiu clar, o ştie şi el, chiar dacă… Ne-am îndrăgostit de un apus privit dintr-un Lucky ce ne ducea acasă, într-o seară de vară plină de prea mult parfum de fericire şi de florile de pe un câmp şi de toate stâncile pe care le-am însemnat într-o tabară de marcaj turistic.De o noapte petrecută sub cerul liber, de priveliştea oraşului unde ne-am cunoscut şi de sala de clasă unde obişnuiam să luam lectii de iubire, doar eu şi el, de o îmbrăţişare în care îi ţineam sufletul în mână şi însemna mai mult decât orice…De ceaiul turcesc pe care l-am băut in lipsa lui şi de o zi toridă de vară, aşteptând ploaia, aşa cum aşteptam să mă întorc în braţele lui..Iar când m-au atins lacrimile cerului, l-am regăsit în fiecare stop, în fiecare picatură ce se prelingea pe obraji, încercând să treacă dincolo, să-mi atingă sufletul…

Acum, nu mă mai priveşte.Si nici nu-i mai este dor de mine.Si nici nu-şi aminteşte zilele acelea de fericire senine, de libertate şi aromă de ceai turcesc. Mă dispreţuieşte şi mă judecă şi nu mă iartă.Se razbună, mă răneşte, aşa cum l-am rănit şi eu.

Greşim, căci din propriile greşeli învăţăm.Sau nu, atunci când deja e prea târziu să mai visam, să ne mai reprezentăm idealurile în culori…

Dincolo de aparenţa unei iubiri ce se întinde dincolo de timp şi macină simţurile neînvăţate ale unui copil, prinzându-l în capcanele trecutului, am trecut peste. Eu peste dor, el peste durere…Pentru că ne e dor şi doare, pe mine mă dor amintirile, pe el îl doare orgoliul… Dar timpul trece, trece la fel pt noi, deşi am continuat multă vreme să trăiesc într-un trecut ce-mi aparţine doar mie şi lui. Au trecut zile şi luni de rememorări…dar acum nu mai simt nici un freamăt , nici o chemare, nu-mi mai simt sufletul zâmbind şi chemând îmbrăţişarea lui… Treptat, gelozia înlocuieşte iubirea, iubirea se transformă în obsesie, îi ia locul dorinţa de răzbunare…apoi vine indiferenţa, durerea, nepăsarea, dorul, amintirea, un zâmbet, uitarea… şi nimeni nu va înţelege tot ce am simţit şi-mi doresc ca fiecare să se regasească şi să simtă măcar pentru o clipă libertatea de a fi fericit, aşa cum numai el mi-a oferit-o.

Da, o mare greşeală timpul ăsta,…care mi-a luat trecutul şi-l înlocuieşte permanent cu momente noi, care mâine sunt şi ele tot trecut…Dan este trecut…noi suntem trecut…eu în schimb, prezent şi viitor…

Cristina Solomon

Comments (5) 27.04.2007. 15:41

Nu avem susţinere, dar nici nu facem nimic să o obţinem

Tineretul...permanent neglijat de autorităţile statului! Nu avem drepturi suficiente, iar cele existente ne sunt încălcate sistematic! Ne-am obişnuit să afirmăm aceste lucruri, cu tărie! Şi încercăm să găsim soluţii...Una dintre cele mai ingenioase soluţii pe care le-am găsit: structurile asociative! Am pus bazele unor organizaţii de tineret şi chiar ne batem cu pumnul în piept că suntem activi!

Da, suntem activi, dar pe cont propriu! Fiecare organizaţie ne-guvernamentală are propriile proiecte, le implimentează şi le evaluează, chiar dacă, nu întotdeauna are resursele să demareze aceste proiecte de una singură! Dar nici gând să apelăm la colegii noştrii din alte organizaţii. Deşi suntem tineri, se pare că nu am învăţat că voluntariatul nu înseamnă egoism şi tocmai motivul pentru care demarăm aceste demersuri este nevoia de colaborare, de a activa în echipe tinere şi entuziaste, care încă au sisteme de valori şi idealuri măreţe. Dar aici se opreşte colaborarea: la nivelul organizaţiilor în care colaborăm. Transformăm, uneori, într-o adevărată tragedie momentele în care suntem nevoiţi să apelăm la ajutorul colegilor din alte ONG-uri.

Nu avem suţinerea de care avem nevoie, pentru că poate nici nu o merităm. Nu cunoaştem sensul solidarităţii! De obicei, programele demarate de autorităţi ( de exemplu programul ACESS, de la Camera Deputaţilor sau întâlnirea organizaţiilor ne-guvernamentale, pentru alegerile din Consiliul Economic şi Social) se pare că ni se par puţin importante. Suntem maxim două organizaţii de tineret prezente acolo...Şi apoi comentăm pe formunuri că avem puţină suţinere!Sigur că este adevărat, pentru că nu suntem vizibili! Continuăm să suspinăm după programul Yotuh şi nu ştim mai nimic despre Youth in Action...Dar doar aşteptăm, fără să colaborăm şi să accelerăm furnizarea informaţiilor. Fiecare avem sursele proprii, pentru că noi căutăm activarea spiritului civic al tinerilor, pe care se pare că nici voluntarii noştrii nu şi l-au activat!

Ar trebui să înţelegem, la un moment-dat, că planurile noastre nu pot fi puse în practică fără colaborare! Fără a mai afirma că ne-am asociat, în virtutea solidarităţii umane, haideţi să încercăm să începem să cooperăm, pentru că doar aşa vom fi, cu adevărat, o forţă veritabilă! La nivelul segmentului pe care îl reprezentăm, identificarea organizaţională nu ar trebui să fie atât de importantă! Rezultatele muncii pe care o depunem au un singur beneficiar – Tineretul!

Nu o să avem niciodată susţinerea de care avem nevoie dacă nu luptăm pentru ea! Dar, cum nu putem reuşi decât împreună, haideţi să renunţăm la orgoliile pe care fiecare dintre noi le avem şi să luptăm pentru targetul nostru!

Adina Marina Călăfăteanu

Comments (1) 01.02.2007. 17:42