Balada unui Oltcit

Balada unui Oltcit vechi
Mi-am luat doza zilnică de travian. e fascinant să vezi cum oamenii falşi din sate şi triburi virtuale uită că totul e un joc, totul e doar o încercare timidă de a cunoaşte acele vremuri minunate, o încercare de a dezvolta strategii, de a interacţiona. uită toate astea şi devin hiene.

La fel de fascinante sunt şi negocierile duse cu alianţele puternice (bineînţeles, tot virtuale, bineînţeles că de orice fel de naţie: daci cu barbari cu romani), cu jucătorii de rang superior care lansează atacuri năucitoare. practice: am observat că un discurs (un mesaj) illogic dar scris pe un ton uşor agresiv, uşor ironic, poate atrage un val neaşteptat de aprecieri, de aplauze. ideea e că lumea aceasta virtuală se bazează pe aceleaşi reguli, aceleaşi “principii”: spune ceva “intelligent” şi vei atrage aceleaşi aprecieri de mai sus. vanitate, of! ce boală grea!

Şi totuşi, zilele nu se termină atât de repede. am prins din zbor o inaugurare a unui complex de produse utilitare. cu oficialităţi, cu lumea bună a oraşului, cu nenea primaru’, cu directori, cu nu-ştiu-ce trupă de la «Cârcotaşi», cu şampanie şi pişcot, cu bufet suedez. oricum, important e că am avut cravata asortată cu baloanele (în dungi, roş’albastră).
Bineînţeles, aceleaşi discuţii sterile şi nici măcar un contact mai serios. poate doar câteva priviri mai apăsate care păreau a zice: te ştiu de undeva! sunt sigur de asta!
Partea bună a lucrurilor e că data viitoare vor putea spune, prin aceleaşi priviri, te ştiu de undeva! sunt sigur de asta!

Olcit. destul de vechi, fabricat odată cu revoluţia şi la fel de dubios ca ea. îmi place un singur lucru la el ştie să mă facă să trăiesc la cote ridicate fiecare clipă petrecută cu mâinile pe roata de moară numită în continuare volan. timpul capătă o nouă dimensiunea iar imaginea mea devine din ce în ce mai prăfuită (la propriu). aş spune că-mi place mai mult ideea decât maşina. în plus sunt puţin dezamăgit de faptul că zăpada a început să se topească iar maşina îţi scoate la iveală rugina. ca un pictor amator pătează asfaltul albăstrui cu pete de sânge inconştient... iar eu cânt, şi cînt:

am oltcit, şi ce dacă,
mă lasă oricând baltă...

mă, noi avem frâne?... că limite nicicum!

Claudiu Petria

30.01.2008. 10:19